Acțiunea
Nuvela începe cu o călătorie obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discuţie ale călătoriei cu tramvaiul sunt: căldura, colonelul Lawrence şi mărturisirea ratării condiţiei de artist.Tramvaiul trece pe lângă grădina ţigăncilor, despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni nu ştie nimic sigur, pentru că nu a fost acolo. Grădina apare ca un spaţiu mitic. Amintindu-şi că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. După o serie de ezitări, Gavrilescu intră la ţigănci, atras de umbra grădinii.
În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Cerberul îi cere drept taxă pentru a trece în cealaltă lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian.Odată ajuns în bordei Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea şi intră în „jocul" fetelor. Trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică, o evreică (Parcele). Eşuează însă, pentru că îşi aminteşte de Hildegard ,se rătăceşte în amintire, iar fetele îl grăbesc, cred că se teme să le ghicească, apoi îl prind într-o horă de iele sau de ursitoare care îi ţes un alt destin. După prima încercare, adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel. Fuga prin labirintul de paravane şi oglinzi redă simbolic „încurcătura" sa prin amintire. Acest univers de obiecte inutile, sugerând perisabilitatea lumii, proiectează ipostazele simbolice ale ratării personajului. A doua ratare a ghicitului îl face să afle că, dacă ar fi reuşit, „ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odăile bordeiului, dezvăluindu-i misterele universului. De această dată îşi „aminteşte" muzica, manifestându-se ca un creator: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme".Rătăceşte prin întuneric intr-un labirint al obiectelor amorfe, spaţiu haotic, unde e foarte cald şi renunţă treptat la haine ,regresia temporală în starea de increat. Se simte îmbrăcat în giulgiu ,simbol al morţii iniţiatice, şi „se trezeşte" din coşmar sau halucinaţie discutând cu baba.
Speriat, încercând să scape, „se pierduse, se rătăcise in trecut". Aflăm în felul acesta că tânăr fiind, student în Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care însă o părăsise şi se căsătorise cu Elsa, cu care trăia de mulţi ani la Bucureşti. Prin urmare, Gavrilescu îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vieţii lui, iar el îşi dă seama de asta doar în clipa în care pătrunde în spaţiul magic al bordeiului ţigăncilor: „în acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Ieşirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea în cel sacru cu anamneză.Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude „huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. În tramvai, unde discuţiile predilecte erau tot căldura şi colonelul Lawrence, Gavrilescu constată, dincolo de aparenţa unei lumi cunoscute, că trecerea timpului se accelerează progresiv. Când dă o bancnotă taxatorului, află că aceasta era ieşită din uz. Ajuns în strada Preoteselor, află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de când se căsătorise Otilia. Chiar şi acasă la el locuiesc oameni străini. De la cârciumarul din cartier, Gavrilescu află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare, popasul în bordeiul ţigăncilor a durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic. „Rătăcit în trecut, [n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adică veşnicia fiinţelor divine; acum rătăcit în viitor, Gavrilescu ratează din nou prezentul, adică efemerul bogat al fiinţelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea să revină la ţigănci pentru a cere o explicaţie şi face drumul în compania unui birjar, fost dricar . Apoi întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din tinereţe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână ,este mediatoarea trecerii dincolo, şi îl duce cu birja spre pădu-rea-labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul pădurii este ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar călătoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de creator în alt plan al existenţei.
Finalul operei este deschis , acesta pastrand ambiguitatea.
În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Cerberul îi cere drept taxă pentru a trece în cealaltă lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian.Odată ajuns în bordei Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea şi intră în „jocul" fetelor. Trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică, o evreică (Parcele). Eşuează însă, pentru că îşi aminteşte de Hildegard ,se rătăceşte în amintire, iar fetele îl grăbesc, cred că se teme să le ghicească, apoi îl prind într-o horă de iele sau de ursitoare care îi ţes un alt destin. După prima încercare, adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel. Fuga prin labirintul de paravane şi oglinzi redă simbolic „încurcătura" sa prin amintire. Acest univers de obiecte inutile, sugerând perisabilitatea lumii, proiectează ipostazele simbolice ale ratării personajului. A doua ratare a ghicitului îl face să afle că, dacă ar fi reuşit, „ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odăile bordeiului, dezvăluindu-i misterele universului. De această dată îşi „aminteşte" muzica, manifestându-se ca un creator: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme".Rătăceşte prin întuneric intr-un labirint al obiectelor amorfe, spaţiu haotic, unde e foarte cald şi renunţă treptat la haine ,regresia temporală în starea de increat. Se simte îmbrăcat în giulgiu ,simbol al morţii iniţiatice, şi „se trezeşte" din coşmar sau halucinaţie discutând cu baba.
Speriat, încercând să scape, „se pierduse, se rătăcise in trecut". Aflăm în felul acesta că tânăr fiind, student în Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care însă o părăsise şi se căsătorise cu Elsa, cu care trăia de mulţi ani la Bucureşti. Prin urmare, Gavrilescu îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vieţii lui, iar el îşi dă seama de asta doar în clipa în care pătrunde în spaţiul magic al bordeiului ţigăncilor: „în acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Ieşirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea în cel sacru cu anamneză.Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude „huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. În tramvai, unde discuţiile predilecte erau tot căldura şi colonelul Lawrence, Gavrilescu constată, dincolo de aparenţa unei lumi cunoscute, că trecerea timpului se accelerează progresiv. Când dă o bancnotă taxatorului, află că aceasta era ieşită din uz. Ajuns în strada Preoteselor, află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de când se căsătorise Otilia. Chiar şi acasă la el locuiesc oameni străini. De la cârciumarul din cartier, Gavrilescu află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare, popasul în bordeiul ţigăncilor a durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic. „Rătăcit în trecut, [n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adică veşnicia fiinţelor divine; acum rătăcit în viitor, Gavrilescu ratează din nou prezentul, adică efemerul bogat al fiinţelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea să revină la ţigănci pentru a cere o explicaţie şi face drumul în compania unui birjar, fost dricar . Apoi întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din tinereţe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână ,este mediatoarea trecerii dincolo, şi îl duce cu birja spre pădu-rea-labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul pădurii este ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar călătoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de creator în alt plan al existenţei.
Finalul operei este deschis , acesta pastrand ambiguitatea.
Semnificațiile
Semnificațiile nenumărate din opera literară sunt foarte bine prezentate, nefiind neapărat evidente. Destinul care intervine brutal după farmecele țigăncilor, se schimbă radical, timpul fiind dat înainte cu mulți ani. Gavrilescu nu se poate adapta schimbărilor provocate de timp. Întunericul din casă țigăncilor reprezintă apariția morțîi, care este și tema textului. Umbră nucilor de care este atras Gavrilescu în grădina țigăncilor reprezintă un arbore fatidic, iar în mitologia românească există credință populară ce interzice zabovirea la umbră nucului. Locul de trecere pe cealaltă lume, adică spre moarte o reprezintă poartă de intrare în grădina țigăncilor. Grădina este lumea de dincolo, paradisul pierdut. Față oacheșă este călăuză spre moarte. Bătrână este vameșul, cel care stă la granița dintre cele două lumi. Cafeaua, cunoscută un simbol al practicilor izoterice este băută în exces de către Gavrilescu, putând spune că țigăncile l-au vrăjit pe acesta. Trandafirii o reprezintă pe Hildegard, iubirea care nu i s-a împlinit lui Gavrilescu din cauza unor obstacole ale viețîi, de care este foarte supărat. Originile fetelor sunt inspirate de cele trei culturi care l-au fascinat pe Mircea Eliade. Nemțoaică este respinsă de Gavrilescu pentru că ii amintea de Hildegard. Jocul ghicirii propus de fete reprezintă testul pentru alegerea dintre lumea morților și lumea viilor, de care Gavrilescu nu trece cu succes. Ispășirea păcatelor din timpul vieții sunt întâmplările din bordeiul țigăncilor, cum ar fi căldură excesivă, labirintul, întunericul, senzația de goliciune, la care este supus Gavrilescu. Rătăcirea prin labirint, goliciunea, durerea și spaima sunt pedepsele domnului pentru ceea ce a făcut în timpul vieții. Birja care îl însoțește pe profesorul de muzică până înapoi la casă țigăncilor, iar de acolo îl ia și pleacă împreună cu Hildegard reprezintă vehiculul care conduce spre lumea de dincolo de moarte. Locul unde trebuia să-i ducă birjarul era pădurea. Această reprezintă paradisul morții. Cifra 3 este regăsită de multe ori în text, această fiind considerată o cifra magică specifică literaturii fantastice, de obicei nu foarte evident, de exemplu anul acțiunii nuvelei, 1905, care este multiplu de 3. Bătrână îi cere 300 de lei lui Gavrilescu.
Problematica spațialității
Titlul "La țigănci" reprezintă un indice spațial, inconcret însă își demonstrează importanța topografică desemnând un spațiu misterios interzis tabuizant. Titlul este construit de o hierofanie sugerând simbolic lumea celor morți eliberată de constrângerea timpului și al spațiului. La nivel se accentuează o tensiune între planul sacru și cel profan susținută de adjectivele antitetice (cald-rece, nuntă sacră-nuntă profană). Spațiul profan este reprezentat de cotidianul din care face parte Gavrilescu, acesta fiind descris de o atmosfera sufocantă, cauzata de căldură puternica a verii. În mod contrar, spațiul sacru reprezentat de " La tigănci". Este caracterizat de o răcoare inexplicabila, din cauza atmosferei din profan astfel realizându-se o contradicție între doua planuri. Pătrunderea în spațiul tabuizant de la tigănci se configurează cu ajutorul motivului porții care anticipează tema inițierii: Gavrilescu este atras în ideal de către o tânără care în esență dovedeste valente mitologice, fiind paznicul sacrului. Pătrunderea în bordei reprezinta momentul inițierii protagonistului în lumea fantastica. Acest spațiu sacru este construit pe doua coordonate antitetice: aparenta și esență. Cele 3 fete de etnii diferite: o grecoaica, o evreica și o țigancă întruchipează ursitoarele din mitologie. Supunerea lui Gavrilescu la proba ghicitul se evidențiaza caracteristicile lumii sacre. Amețit de jocul fetelor, Gavrilescu se trezeste în întuneric, fără haine și învelit într.un giulgiu. Reușind sa iasă de la tigănci, Gavrilescu se întoarce în realitate care pare deplin schimbata.
Timp sacru / Durată profană
În această nuvelă timpul este reprezentat pe două planuri, pe de o parte timpul în care viața lui Gavrilescu decurge normal, cel în care dă lecții de pian, are o casă și o soție, iar pe de altă parte timpul pe care îl petrece în casa țigăncilor, timpul sacru în care acesta își creează impresia că a petrecut doar câteva ore raporatat la durata profană, aici apărând și niște simboluri, respectiv momentul în care țiganca cea bătrână spune „iar s-a oprit ceasul”. Existența a două valori temporale determină proiectarea personajului în altă valoare temporală. Finalul nuvelei este determinat de către codru, acesta fiind simbol al morții.
Problematica personajului
Numele Gavrilescu caracteristic zonei de sud a României este derivat al numelui Gavrilă, îngerul Gavril reprezentând pentru creștinism mesajul veștilor bune, iar etimologic "Dumnezeu este puterea mea". Reacția călătorilor din tramvai asupra bordeiului țigăncilor este de dispreț "este o rușine", de nepăsare, unii călători evitând să se focuseze asupra acestui subiect. Gavrilescu, în schimb, prezintă interes și o tendința de descoperire a lunii captivante și cuprinse de mister, acesta fiind deschis către aventură de tip fantastic.
Comportamentul său în cadrul bordeiului este imprudentă, acesta încălcând interdicția de a bea prea multă cafea dar, totodată, demonstrează atașament față de lumea reală. I se permite revenirea în lumea reală deoarece acesta nu este pregătit pentru a experimenta faptul fantastic, însă, odată cu această revenire el nu se mai poate adapta. Mergând la casa lui, descoperă că aceasta devanise proprietatea altcuiva, soția lui murise, iar fata căreia îi dădea meditații de pian crescuse și se căsătorise. Gavrilescu revine la bordeiul țigăncilor, acolo o întâlnește pe Hildegard, aceasta reprezentând proiectarea în lumea fantastică.
Tema nuvelei
Tema nuvelei este reprezentată de către moartea care este văzută ca o inițiere, lui Gavrilescu permițându-i-se revenirea la viață pentru a realiza că locul său nu mai este acolo. Atât existența umană cât și moartea sunt considerate vise.
Comentarii
Trimiteți un comentariu